Smarandache Miron Alexandru – Reînvăţarea bunului-simţ

Intervenţie consemnată conform materialului depus la secretariatul de sedinţă

Domnul Miron Alexandru Smarandache:

“Reînvăţarea bunului-simţ”

Odată cu progresul incredibil al tehnologiei şi cu depăşirea secolului vitezei, românii, noi, cu toţii, ne îndepărtăm tot mai accentuat de preceptele sănătoase de odinioară. La prima vedere, ar putea fi hilar să abordezi un subiect aparent fără nici o legătură cu politica de la această tribună de opinie parlamentară. Mă opresc astăzi la abordarea vieţii de tip nou a românilor pentru că ea are, indiferent de diferenţe, mai multe tangenţe cu viaţa politică decât ne-am imagina aparent. În prezent, oamenii suferă de boala stresului, un flagel care acaparează vieţile tuturor, în egală măsură. Stres, stres, stres, şi iar stres! Dacă întrebi, toată lumea are o explicaţie. Loc de muncă, şomaj, probleme diverse, pierderi, boală, căsătorie, divorţ, concediu, viaţă, într-un cuvânt totul se traduce prin stres. Practic, suntem stresaţi că existăm! Stresul este realmente un flagel recunoscut ca atare de către specialişti, de pe urma căruia pot apărea complicaţii privind starea de sănătate şi climatul emoţional al omului, de natură a ne afecta mult mai grav decât suntem tentaţi să credem.

Întrebarea care trebuie pusă este una relativ simplă: de ce suntem stresaţi? Sau, mai corect spus, de ce suntem stresaţi acum, şi nu am fost stresaţi în vremurile trecute, când parcă, subjugaţi de comunism, aveam fiecare dintre noi mult mai multe lipsuri – libertatea, libera circulaţie, dreptul la expresie şi de a spune ce gândim şi câte şi mai câte. Paradoxal, atunci nu se cunoştea această boală a stresului! Culmea, oamenii erau mult mai liniştiţi, optimişti şi încrezători. Acum, în zilele noastre, după ce am trecut şi de secolul vitezei, nu ne mai putem imagina viaţa fără calculator, laptop, telefoane inteligente, acces la orice informaţii dorim şi de oriunde din lume, reţele de socializare, aplicaţii, softuri şi multe alte cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. Suntem dependenţi de aceste “jucării”, care însă sunt zadarnice când vine vorba de întoarcerea la origini, la geneză, la Dumnezeu….

Nu mă pot erija într-un specialist, dar cred că există câteva explicaţii corecte din punct de vedere logic, trăite de mine de-a lungul timpului. În primul rând, este vorba de educaţie. Pe vremurile acelea hulite, nu exista copil care să nu meargă de mic la slujbă, în sfânta biserică, cel puţin duminica. Atunci, toată lumea ştia să spună cele trei expresii magice, pe nedrept uitate acum, în mileniul avangardist al modernismului: poftim, te rog, mulţumesc! Tot atunci, dacă greşeam, ne era uşor să spunem “scuză-mă”, sau “te rog să mă ierţi”, fără a ne simţi în inferioritate că am recunoscut un adevăr. În vremurile nu de foarte demult, copiii învăţau rugăciunile aşa cum învaţă cei de azi jocurile pe calculatoare şi console de ultimă generaţie… Erau multe îngrădiri şi restricţii, dar cu siguranţă era mai uşor şi mai sănătos de trăit, mai ales la ţară, unde s-a născut veşnicia şi sper să nu dispară…

În zilele noastre, toate s-au schimbat. Este pozitiv că încă se construiesc biserici, dar mă doare că din ce în ce mai puţini români se duc să se reculeagă în acestea! Nu cred că astfel de schimbări bruşte sunt bune pe termen lung! Nu cred că nu mai trebuie să avem educaţie, cultură, morală, civism şi Dumnezeu. Nu vreau să cred că nu mai trebuie să ştim rugăciunile copilăriei şi că nu mai putem spune “te rog”, “mulţumesc” sau “iartă-mă”! Şi, de asemenea, nu trebuie să uităm că biserica noastră strămoşească a fost cea care ne-a călăuzit în momentele de cumpănă pentru a supravieţui, a rezista şi a spera într-o viaţă mai bună…

Progresul tehnologiei a fost direct proporţional cu regresul spiritual al românilor! Din nefericire, am reuşit să “importăm” doar aspectele negative din Occidentul mult visat şi aşteptat, iar tradiţiile noastre sănătoase, moştenite de mii de ani, le-am părăsit cu desăvârşire, până când a trebuit să vină moştenitorul Coroanei britanice să ne deschidă ochii…

Din păcate, criza morală prin care trece deja de prea mult timp societatea românească are reverberaţii directe şi în lumea politică. Lipsa de valori spirituale a făcut ca oameni cu serioase probleme de respectare a legii să încerce să “calce totul în picioare” pentru a se cocoţa în nişte funcţii nemeritate, în Parlament şi Guvern spre exemplu, iar căderea a fost pe măsură. Aşa ceva nu este permis în statele cu democraţii consolidate, unde există bine statuată instituţia renunţării, a demisiei sau a recunoaşterii din faşă a vinovăţiei…

Dincolo de cele amintite, ne mai lipseşte ceva ce am avut: bunul-simţ! Orice om politic trebuie să aibă o relaţie cu cetăţenii bazată pe bun-simţ. Bunul-simţ înseamnă să promiţi ceea ce se poate realiza. Bunul-simţ înseamnă să obţii consimţământul oamenilor pentru ceea ce vrei să faci. Bunul-simţ înseamnă să nu pretinzi, ca administraţie sau guvernare, de la cetăţeni, mai mult decât pot ei să ofere. La fel cum bunul-simţ înseamnă să-ţi stabileşti priorităţile în funcţie de priorităţile cetăţenilor. Bunul-simţ nu se învaţă la şcoală, poate nici acasă. El ţine de autoeducaţia fiecăruia dintre noi! Pentru a ne face bine, ca oameni, ţară şi neam, ar trebui să-l reînvăţăm!