Se poate mai bine în ceea ce priveşte situaţia spitalelor din municipiul Bacău
Nu este un lucru neştiut faptul că situaţia spitalelor din România este una care lasă de dorit. Iar de asta nu scapă nici cele din Bacău. Nu mă refer la Spitalul Judeţean de Urgenţă, despre care se ştiu mai multe, ci de celelalte spitale din judeţ, aflate parcă în anonimat.
Căutând mai multe informaţii online despre aceste spitale nu am găsit mare lucru. Doar prezentări generale ale spitalelor, cu poze care să prezinte aspectele pozitive. Şi comentarii ale unor foşti pacienţi care prezentau contrarul. Deşi, în teorie, spitalul ar trebui să reprezinte locul în care bolnavul merge pentru a putea primi îngrijirea necesară pentru a se însănătoşi, de multe ori lucrurile nu stau chiar aşa. De ce se întâmplă asta? Cine poate fi numit vinovat?
Nu cred că vina este a cuiva anume. Poate cel mai corect ar fi să spunem că este împărţită. Între doctorii care, având o misiune atât de grea, au devenit imuni la anumite lucruri (şi nu pot fi condamnaţi, dacă s-ar lăsa sensibilizaţi de fiecare caz cel mai probabil ar înnebuni) şi asistentele care sunt atât de ocupate şi obişnuite cu aspecte urâte încât nu prezintă prea multă emoţie, ce cântăreşte cel mai greu în această problemă este un sistem conceput parcă în detrimentul pacientului. În încercarea de a înţelege mai bine ce se întâmplă de fapt în spitale, am vorbit cu o persoană aflată în acest sistem, care a dorit să rămână anonimă.
Conform acesteia, cea mai mare problemă este reprezentată de lipsa de personal. Faptul că sunt prea puţine asistente pe tură şi mult prea mulţi pacienţi rezultă într-o tratare superficială a problemelor acestora. Nu mai poate fi vorba de încurajarea pacientului, de asigurarea că totul va fi bine şi că cei aflaţi acolo îl vor ajuta. Şi dacă lipsa de personal nu era suficientă, birocraţia pune capăt şi ultimelor posibilităţi de a mai da atenţie pacienţilor. Pe lângă faptul că nu sunt destule persoane care se pot ocupa de bolnavi, fiecare procedură trebuie atent scrisă şi introdusă în calculator de către persoana care a efectuat-o, în cele mai mici detalii, limitând şi mai mult timpul care ar fi putut fi acordat pacienţilor. În plus, lipsa unui număr suficient de lenjerii pentru pat şi mâncarea proastă şi puţină provoacă pacientului un nou disconfort. Dacă nu există rude care pot avea grijă să aducă mâncare, lenjerie curată şi orice ar mai avea nevoie persoana respectivă, perioada de internare se poate dovedi a fi un adevărat chin. Bineînţeles, mai este şi concepţia conform căreia nimeni nu se va ocupa de tine dacă nu îi oferi un mic „bonus”. Acest lucru este adevărat – în parte. Problema trebuie văzută prin ochii tuturor, iar personalul nu este atât de absurd încât să nu ofere îngrijiri celor care au nevoie dar nu şi-ar putea permite să ofere nimic în schimb. De acord, această atitudine nu ar trebui încurajată. Dar mă gândesc dacă suntem într-adevăr în măsură să o condamnăm. Sunt mai multe aspecte care ar trebui luate în considerare.
Indiferent de modul în care privim acest ultim aspect, ideea de bază este aceea că marea majoritate a spitalelor din România şi implicit cele din Bacău reprezintă o problemă. O problemă care ne face să ne gândim dacă, oare, chiar nu se poate mai bine…?