Constantin Avram – declaraţie politică: „Este încătuşarea antidotul corupţiei la nivel înalt?”
Întotdeauna am fost adeptul bunei înţelegeri, al soluţiilor negociate între două părţi aflate în conflict, refuzând măsurile de constrângere aplicate oricărui cetăţean român, mai puţin acelor cetăţeni care, prin faptele lor, sunt adevărate pericole sociale.
Într-o ţară în care, iată, aproape zi de zi DNA sau DIICOT arestează pe cineva, presa, sub motivul informării opiniei publice, face dezvăluiri, analizează, cercetează, investighează pe oricine, în orice faptă, Parchetul General sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt supuse unui adevărat tir cu cauze de corupţie sau evaziune fiscală, ce necesită soluţionări finale, am fi tentaţi să credem că suntem contemporani cu “deschiderea unui front anticorupţie” care nu se va închide curând.
Desigur, pentru fiecare caz în parte abordările sunt dintre cele mai diverse, uneori marcate de partizanat politic, dar metodele prin care instituţiile abilitate ale statului caută adevărul sunt în unele cazuri menite de a aduce şi mai mult atingere demnităţii umane!
În acest context social tensionat, marcat de derularea etapelor judiciare în dosarele Microsoft sau Gala Bute, al căror obiect este în principal Elena Udrea (fostul ministru al dezvoltării şi turismului), încerc să înţeleg sau să desluşesc, mai exact, motivele pentru care unei persoane i se pun cătuşele, după obţinerea de către procurori a măsurii de arestare preventivă pentru fapte consumate cu 3-4 ani în urmă! Nu înţeleg de ce această măsură, care este una de excepţie, este folosită uzual, devenind aproape o regulă, de vreme ce în nenumărate situaţii instanţele superioare au respins foarte multe cereri de arestare preventivă.
Dacă persoanele respective nu reprezintă un pericol social real şi iminent, dacă aceştia nu pot influenţa martorii în cauzele respective, mă întreb de ce nu pot fi cercetate în libertate?! Şi care sunt motivele pentru care, în general, anchetatorii nu au întotdeauna ca prioritate recuperarea prejudiciilor constatate sau măcar aplicarea imediată a sechestrului pe conturi sau avere?
Este adevărat, nu sunt un om cu pregătire juridică minimă, dar pot observa că mecanismele acestor măsuri nu sunt deloc articulate, nu au întotdeauna o succesiune cu efect logic. Pentru că în mai toate situaţiile, asistăm la o avalanşă de denunţuri ale persoanelor deja arestate, în cauze în care nu s-au consumat toate etapele procedurale. Şi mă întreb, în acelaşi timp, cât de credibile pot fi denunţurile unor persoane pentru care s-au ars toate etapele procedurale, având ca efect arestarea preventivă, în dauna unei alte persoane care este în fazele preliminare ale acestor proceduri?!
Totuşi, cu toţii suntem convinşi că aceste proceduri preliminare sunt menite a stopa corupţia la nivel înalt şi a descuraja evaziunea fiscală sau orice alte fapte antisociale, deşi în cazurile unor persoane politice cu funcţii ministeriale s-au desfăşurat adevărate spectacole mediatice, care evident le vor distruge cariera politică şi relaţiile sociale interpersonale.
Şi dacă, după consumarea unor astfel de spectacole mediatice având ca obiect o persoană publică, o instanţă finală pronunţă nevinovăţia acestor persoane printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, mă întreb cine repară imaginea publică a acestor persoane care au fost târâte prin tribunale, prin aresturi preventive, prin arest la domiciliu etc.? Răspunsul este clar: nimeni! Pentru că deşi persoana respectivă are un drept constituţional numit “dreptul la propria imagine”, nu sunt stabilite răspunderi pentru magistraţi în aceste situaţii cu efect final de erori judiciare. Şi amintesc aici numai cazurile Mona Muscă, Paul Păcuraru sau Teodor Atanasiu.
Se poate ca analizând tot ceea ce se întâmplă să ne conducă la concluzia că societatea românească are mare nevoie de o lege a răspunderii magistraţilor.
Este momentul în care cadrul juridic penal trebuie echilibrat de unul al răspunderilor acelora care îndeplinesc şi pun în practică măsurile punitive în cauzele penale.