Avram Constantin – Codul insolvenţei trebuie să fie colacul de salvare şi de redresare a firmelor, nu prima treaptă spre faliment!

Intervenţie consemnată conform materialului depus la secretariatul de sedinţă

Domnul Constantin Avram:

Codul insolvenţei trebuie să fie colacul de salvare şi redresare a firmelor, nu prima treaptă spre faliment!

Ordonanţa de urgenţă nr.91/2013, promovată de Guvernul României şi care ar trebui să redefinească condiţiile în care o companie se poate salva de la faliment şi să redevină un contributor constant la bugetul de stat, a reuşit numai să stârnească foarte multe controverse pe tema insolvenţei şi să recontureze problemele mult mai grave ce privesc economia românească sau ceea ce a mai rămas din ea!

De la început doresc să arăt că în Europa, la momentul de faţă (din câte informaţii am reuşit să adun), nu există un cod al insolvenţei! Intenţia bună a Guvernului de a stopa cât de cât declararea intrării în insolvenţă a unei firme rău-platnice prin micşorarea termenului procedurii de la 3 ani la un 1 an de la adoptarea unui plan de reorganizare s-a transformat sau se poate transforma într-o adevărată ghilotină pentru firmele care au solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă, ca urmare a prezenţei în circuitul economic a unor „ţepari”, care nu au plătit către solicitant contravaloarea facturilor pentru materialele comandate sau serviciile prestate. Ce vină are o firmă care are plătite toate datoriile la stat, sau la furnizori, că într-un anume moment o alta „o ţepuieşte” neplătind datoriile care conduc cealaltă firmă către insolvenţă sau faliment? La aceste firme nu se gândeşte nimeni, câtă vreme această lege nu este gândită şi făcută pentru toţi operatorii economici din piaţă!!

Opinez că firmele de consultanţă pe insolvenţă care au conceput acest cod, lucrând efectiv cu băncile (bănci care numesc direct sau indirect administratori în diverse proceduri de insolvenţă), au propus măsuri care, în ultimă instanţă, avantajează net şi clar instituţiile bancare în raport cu debitorii care au cerut deschiderea proceduri de insolvenţă! Este drept ca o lege trebuie să aibă caracter de universalitate dacă ţinem cont de noul context economico-social mondial, dar nu putem să trecem cu vederea realităţile economice în care trăim, iar acestea sunt în mod evident controlate de sistemul bancar şi de aceea legiuitorul trebuie să ţină cont de realitate, iar norma juridică să nu rămână doar cu un caracter ideal şi ruptă complet de contextual social.

Codul insolvenţei, aşa cum a fost propus în ordonanţă, insinuează interese ce nu au legătură cu contextul naţional şi este clar că a fost influenţat de reprezentanţii din Asociaţia Română a Băncilor şi la propunerea Băncii Mondiale, întrucât prevederile codului propus are rolul de a maximiza profitul băncilor în detrimentul celorlalţi creditori şi, culmea! în detrimentul statului român! Evident mă refer aici la perioada derulării procedurii de insolvenţă şi pentru motivaţie arăt că prin actul normativ propus, DOBÂNDA – care este o creanţă nescadentă – devine o creanţă curentă, astfel încât niciun contract încheiat cu debitorul nu poate fi denunţat pentru clauza de insolvenţă, cu excepţia contractelor încheiate cu banca. Cu alte cuvinte, niciun creditor nu poate executa bunurile debitorului aflat în procedură de insolvenţă cu excepţia băncilor…!!

Iată că, la prima lectură a actului normativ, planul de reorganizare nu ar funcţiona decât cu bunăvoinţa băncilor, care şi-ar putea propune să mai stoarcă dintr-o societate comercială „muribundă” o cât de mică dobândă…de parcă cele patru niveluri de garantare impuse de bănci (ipotecă, fidejusiune, FNGCIMM sau analizarea în nume propriu) nu ar fi îndeajuns!! Se naşte aici riscul ca acestui dezechilibru, acestei lipse de simetrie juridică, să i se răspundă cu alt dezechilibru major. Şi toate la un loc ar conduce inevitabil la îngenunchierea economiei României, sau ce a mai rămas din ea, că oricum în mare parte nu ne aparţine!

Problema neacceptată de sistemul bancar, de altfel, cea mai simplă, este ordinea de prioritate în care debitorul trebuie să facă plăţile. Mă întreb dacă nu ar fi mai bine ca, creanţa bugetară să aibă prioritate la plată, chiar în condiţiile când bunul debitorului este garantat la bancă (când bunul garantat este valorificat)?!

Şi dacă suntem mai atenţi, am constata că banca ar fi astfel obligată în mod real să sprijine debitorul să funcţioneze în continuare, din dorinţa de recuperare a creanţelor, dar şi pentru că timpul de reorganizare în Marea Britanie sau SUA este nelimitat, iar în Republica Franceză reorganizarea unei societăţi comerciale poate dura şi zece ani.

Propunerea unui an pentru perioada de reorganizare nu face altceva decât să anuleze toate şansele de reorganizare ale agentului economic, câtă vreme banca calculează dobânzi în timpul derulării procedurii sau îi poate executa conturile. Această portiţă de acţiune a băncilor poate produce profit numai băncilor şi firmelor de leasing. Şi dacă instituţiile bancare îşi păstrează priorităţile consacrate de garanţii, acest fapt nu poate fi considerat un privilegiu în detrimentul celorlalţi creditori? Eu cred că da, dar amintesc că, în acest context, Parlamentul României nu trebuie să facă legi care să pună în situaţii favorabile pe unii şi să distrugă afacerile consumatorilor de credite bancare! Garanţiile absolute ale băncilor le face intangibile şi ar consfinţi un drept de veto indirect asupra planurilor de reorganizare ale agenţilor economici aflaţi în dificultate.

Din aceste motive cred că problema capătă un interes naţional, iar OUG 91/2013 a încercat numai să contrabalanseze dezechilibrele dintre bănci şi debitori, dar nu reuşeşte decât să pună în poziţii favorabile băncile, iar statul român să mai piardă un contributor…sau foarte, foarte mulţi în final.

Actuala lege a insolvenţei, aşa cum este ea, ar putea rezolva problema Guvernului, respectiv, de încasare a creanţelor bugetare, prin stabilirea unor alte priorităţi, adică recuperarea creanţelor înaintea creditorilor garantaţi, chiar prin valorificarea bunurilor garantate. Acest lucru ar fi foarte, foarte simplu prin modificarea şi completarea Legii nr. L85/2006, la momentul potrivit.

Dar mă întreb dacă se doreşte acest lucru! Dacă vrem….sigur da! Dacă nu, ….vom mai număra câteva sute de mii de firme închise!

Autorul articolului

Articole asemănătoare

Fără comentarii

Comments are closed.