Toţi tânjim după o Românie altfel. Pe deasupra eu tânjesc după o Basarabie altfel.  Dar lucrurile de calitate se construiesc cu altfel de caractere. Foarte mulţi probabil aţi văzut filmuleţul despre primarul care a transformat comuna Peştera, după nivelul de sărăcie a 58-a din cele 60 pe care le are judeţul Constanţa, în  comuna cu cel mai mare venit pe cap de locuitor din ţară, „Elveţia României” cum i-au spus unii.  Lucrurile au evoluat în aşa măsură încât comuna ar trebui să-şi schimbe numele. Dar nu acesta este cel mai important aspect. Motivul pentru care lucrurile au evoluat  este că omul s-a plâns mai puţin şi a ieşit din zona lui de confort.  A uitat de fotoliul lui comod, a uitat de buzunare goale. Oamenii care vor să schimbe lucrurile încep prin a se schimba pe sine. Oamenii care vor schimbări în comunitate nu aşteaptă momentul potrivit, ei îl fac să fie potrivit în momentul în care li se naşte o idee.

11212475_997787836906695_103662956_nUn exemplu pentru mine  sunt cei ce au lucrat la proiectul „Casa Gheorghiţă”.  Voluntari din biserica Sfânta Treime din Bacău, voluntari Valoare Plus şi alţi 25 de voluntari din SUA  au muncit împreună timp de 5-6 zile într-un mod fascinant pentru a schimba cursul vieţii a zece suflete.  Închipuie-ţi că urmăreşti  timp de 5-6 zile cum o mână de oameni  îţi construiesc cel mai râvnit vis al tău. Sentimentul pe care îl au acele fiinţe, prizoniere ale sărăciei, este unul din acelea pentru care nu ai cuvinte.  Cu toate acestea a face o schimbare şi mai ales a deveni o schimbare este departe de imaginile inedite din filme, departe de cadrele spectaculoase care incită la acţiune. Oamenii au renunţat  la vacanţele lor, la timpul lor liber! Dacă presupunem că lucrează opt ore pe zi, ar însemna că după aproximativ  2700 de ore de muncă îşi petrec  o parte din vacanţa mult aşteptată, lucrând într-o zonă săracă, mulţumindu-se cu o satisfacţie spirituală.

 Uneori părea amuzant să vezi la sfârşitul programului de lucru oameni cu un bronz inegal pe faţă din cauza ochelarilor de soare, cu părul gri de praf, uşor ciufulit din cauza materialelor de lucru. Alteori era dureros pentru că te-ai lovit cu piciorul într-o scândură,  sau te-ai înţepat cu fibre de sticlă în timp ce încercai să imobilizezi materialul termoizolant , fibre care rămân fixate pe haine până la sfârşitul zilei, îţi lăcrimau ochii de la un simplu măturat sau transpirai în bătaia soarelui în timp ce montai ţigla. A doua zi dimineaţă te trezeşti cu picioarele umflate şi dureri de muşchi în tot corpul sau nici măcar nu reuşeşti să adormi din cauza arsurilor solare. Nu ai cui să te plângi pentru că vrei schimbare, înghiţi în sec, urcând în maşină dis-de-dimineaţă.  Aşa arată vacanţa de vis a oamenilor care vor ca lucrurile să se mişte, aşa îşi petrec timpul cei ce îşi construiesc caractere.

11756465_997788026906676_1090852745_nEste surprinzător să vezi cum oameni din diferite culturi lucrează împreună, cum barierele lingvistice nu sunt luate în serios. Îmi amintesc cum am tradus împreună cu alţi prieteni o remarcă amuzantă din engleză în română. Le-am spus românilor să plece din cameră pentru că americanii nu reuşesc să se adapteze modului de lucru rapid şi să-şi aleagă altă cameră unde să prelucreze pereții, când trebuia să le spun că americanii vor să iasă din cameră pentru că nu fac faţă românilor. Această situaţie un pic jenantă a fost corectată de Marian Pădureţ, făcându-ne să râdem toţi de traducerea stângace. Nici acum nu-mi amintesc cum li se spune la şuruburi în engleză, dar dacă ar pronunţa vreun voluntar din SUA cuvântul imediat aş şti ce am de făcut. Nu am fost decât o zi din cele două zile libere pe care le-am avut, spre marea mea ruşine trebuie să lucrez la responsabilitate. În schimb, mă bucur enorm pentru exemplu pe care reuşesc să-l ofere oamenii ce au curaj. Mă bucur că sunt mereu în momentul şi locul potrivit.

Tatăl familiei cu mulţi copii din Beneşti, slab de-l bate vântul, era de-a dreptul uluit, încercând să ofere tăcut o mână de ajutor, la propriu, pentru că doar o mână are.  Joi am făcut cunoştinţă cu Nicoleta, fata de vreo 16-17 ani care mi-a zâmbit timid, zâmbet ce aduce a speranţă. Tot joi am fost amuzată de Victor, un alt membru al familiei Gheorghiţă care a privatizat chitara unui voluntar,  încercând toată ziua să înveţe să cânte. Băieţelul are nişte ochi mari, incredibil de frumoşi şi nişte mânuţe pline de răni. Unul dintre voluntarii americani mi-a spus că e foarte surprins de puterea lui şi că lucrase cu îndărătnicie la casa lui proprie. Am mai remarcat câţiva puşti blonzi care alergau fericiţi prin apropiere. Copii fericiţi pentru că au o casă!

Jos Pălăria pentru oamenii care au făcut ca proiectul social „Casa Gheorghiţă” să devină realitate!

Autorul articolului

Articole asemănătoare

Fără comentarii

Poți publica primul comentariu la acest articol.

Lasă un comentariu

Please enter your name. Please enter an valid email address. Please enter a message.