Constantin Avram – declaraţie politică: – “Nevoia de normalitate”
“Nevoia de normalitate”
După Revoluţia din decembrie 1989, eveniment plătit cu viaţa de tinerii ţării, şi nu numai de ei, societatea românească se îndreptă spre normalitatea mult dorită de români, după aproape 50 de ani de dictatură a sistemului comunist. Au început să apară legi democratice care să definească libertatea de mişcare, libertatea de expresie (libertatea presei), libertatea de asociere etc. Se simţeau deja beneficiile schimbărilor de regim economic, social şi politic, a fost ales un nou Parlament, un nou Guvern, au fost înfiinţate, prin lege, instituţiile alăturate exerciţiului de putere (evident, cu caracter democratic), România devenind, astfel, o ţară cu o altă faţă europeană, decisă să ocupe alt loc în comunitatea naţiunilor europene.
Însă, treptat, anii au trecut, iar câştigurile democraţiei instalate în 1989 au început să pălească, să-şi piardă din consistenţă, unele chiar au fost abandonate, mai ales datorită perturbării profunde a echilibrului puterilor statului român. Normalitatea relaţiilor dintre instituţii, nevoia controlului reciproc al acestora s-a deteriorat rapid, mai ales în ultimii 10 ani, în timpul mandatelor prezidenţiale ale lui Traian Băsescu.
Preşedintele nu a reuşit să atribuie funcţiei prezidenţiale dimensiunea istorică specifică, izvorâtă din rolul de mediator între instituţiile statului român, motiv pentru care dorinţa de supremaţie nejustificată a unora dintre puteri a demarat o luptă acerbă pentru întâietate, pentru a-şi impune procedurile în societatea românească, afectând grav normalitatea spaţiului social al ţării noastre.
Guvernele succedate au încercat, cât de cât, politici economice şi fiscale cu impact social pozitiv, justiţia a rezolvat câte ceva în acţiunile de combatere a corupţiei, dar a eşuat clar în multe dintre dosarele instrumentate (mai ales acele dosare în care erau implicaţi oameni politici), lăsând convingerea opiniei publice că au acţionat la comandă politică, presa s-a schimbat radical, a căpătat clar accesele partizanatelor politice, legislativul (Parlamentul) a adoptat acte normative care nu au răspuns întotdeauna nevoilor societăţii româneşti, ci mai degrabă au fost rezultatul disputelor fără de sfârşit, al ironiilor, al atacurilor la persoană etc.
Cadrul normal de conlucrare între instituţiile statului fiind dispărut, am devenit un spaţiu vital al intereselor lacome ale unor companii străine, al sistemelor bancare şi mai lacome; am devenit dependenţi de capitalul străin şi, nu în ultimul rând, am devenit o piaţă de desfacere şi o sursă de forţă de muncă ieftină pentru mai toate economiile europene.
Dureros, dar adevărat, şi iată la ce duce dezbinarea unei naţiuni. Ba mai mult decât atât, ne-am pierdut suveranitatea odată cu referendumul din iulie 2012, când dorinţa a 7,4 milioane de români a fost călcată în picioare cu concursul unor decidenţi din justiţie, aserviţi intereselor străine acestui popor.
În acest context, mă întreb, plin de amărăciune: “unde am ajuns, Doamne, cu ce am greşit noi, românii, să merităm această soartă?!” Nu cumva, răspunsul se află în noi?… Nu cumva, rezolvarea problemelor noastre se află la noi, şi nu la alţii, străini naţiunii noastre? Eu sunt convins că da, din moment ce noi suntem actorii sociali, economici sau politici ai acestor vremuri, noi suntem victimele dezbinării, ale încrâncenării, ale lipsei de toleranţă, ale unei acute lipse a solidarităţii umane.
Am devenit o naţiune frământată, condusă din exterior, minţită permanent, manipulată, supusă, îngrozită de procese de tot felul şi în acest mod am devenit indiferenţi, vulnerabili şi tot mai lipsiţi de siguranţă în propria ţară.
Iată, în opinia mea, o parte a preţului plătit pentru lipsa normalităţii, un preţ extrem de greu de suportat de naţiunea română, şi mă întreb ce este de făcut, însă am convingerea că Dumnezeu ne va îndruma în acest sens la momentul potrivit şi mai cred că acest moment nu este departe!