Smarandache Miron Alexandru – Soluţii pentru relansarea economică a României
Intervenţie consemnată conform materialului depus la secretariatul de sedinţă
Domnul Miron Alexandru Smarandache:
“Soluţii pentru relansarea economică a României”
Guvernele de după 1989 nu au reuşit să stopeze declinul economic al României, manifestat sub diferite forme, dar au avut un singur numitor comun: distrugerea capitalului autohton. Economia românească este construită prin şi în jurul bugetului, iar consecinţele nu au fost dintre cele mai dătătoare de speranţe. În primul rând, mediul de afaceri care s-a dezvoltat în ultima perioadă a fost cel care a avut legături şi relaţii comerciale cu statul, însă şi această dezvoltare a fost dependentă de plata sau neplata arieratelor. De asemenea, măsurile luate au fost unele cantitative şi de conjunctură, menite să rezolve doar nevoile imediate ale bugetului. Pentru corecţia acestor disfuncţii, consider că se impune ca politicile fiscal-bugetare să fie elaborate în aşa fel încât să nu rezolve doar problemele bugetului, ci neajunsurile structurale, profunde, ale economiei.
Politicile economice de după 1989 au creat diferenţe şi discrepanţe enorme între capitalul românesc şi cel străin, în defavoarea investitorilor autohtoni. Practic, statul a susţinut cu precădere diferitele forme ale capitalului extern, şi, în consecinţă, s-a ajuns la transformarea României într-o piaţă de desfacere şi de consum, în detrimentul unei pieţe producătoare, de tip concurenţial. La acest capitol, sunt de părere că se impune o mai mare implicare a statului în susţinerea capitalului autohton.
În ceea ce priveşte majorarea TVA de la 19 la 24%, această decizie politică nu a avut consecinţele favorabile scontate, deoarece a condus la scăderea consumului şi creşterea evaziunii fiscale. Soluţia imediată ar fi revenirea TVA la 19%.
Nici referitor la impozitare lucrurile nu au mers aşa cum au prevăzut cei care au impus cota unică de 16%. Chiar dacă în momentul adoptării, decizia a însemnat o reducere a fiscalităţii, sistemul fiscal actual din România poate fi caracterizat ca fiind unul greoi, impredictibil şi costisitor. În această lume a liberei circulaţii, capitalul şi locurile de muncă, respectiv avuţia, migrează către mediile de afaceri în care povara fiscală este cât mai redusă. Oamenii de afaceri doresc să plătească un impozit cât mai mic, în timp ce statul urmăreşte să încaseze cât mai mulţi bani la buget. În opinia mea, soluţia ar fi simplificarea sistemului fiscal, care trebuie să fie mai uşor de aplicat şi mai avantajos mediului de afaceri. Renunţarea la impozitarea profitului şi stabilirea unui impozit pe cifra de afaceri de cel mult 1% ar determina societăţile comerciale să fie interesate mai mult de dezvoltare şi mai puţin de creşterea cheltuielilor, pentru a putea diminua profitul.
În prezent, România este campioană europeană la impozitarea forţei de muncă, conform datelor statistice de la nivelul UE. Soluţia optimă ar fi reducerea consistentă a contribuţiilor sociale, o abordare necesară atât în vederea creării de locuri de muncă, cât şi din perspectiva atragerii de noi investiţii.
În privinţa lipsei acute a resurselor financiare proprii ale României, consider că amnistia fiscală ar putea reprezenta o soluţie pentru absenţa resurselor bugetare. Introducerea procedurii amnistiei fiscale ar însemna realizarea unui compromis, în sensul că s-ar accepta eludarea legii, produsă până la un moment dat, considerat momentul zero, în schimbul colectării unor venituri imediate la bugetul statului. Proceduri de amnistie fiscală au avut loc în Italia, Germania, Elveţia sau Statele Unite ale Americii, şi de curând în Turcia.
Nu în ultimul rând, România are nevoie de măsuri concrete pentru eficientizarea viitoarelor procese de privatizare. După cum ştim, privatizările din România s-au făcut haotic, fără ca statul să îşi ia măsurile de prevedere, de stopare a dictaturii pe care au impus-o, de cele mai multe ori, noii proprietari ai diferitelor companii de stat, precum şi de protecţie a salariaţilor acestor firme cândva de succes. Următoarele privatizări pe care statul le va face, atâtea câte mai sunt, ar trebui securizate din câteva puncte de vedere esenţiale, atât pentru angajaţi, cât şi pentru susţinerea capitalului autohton.
La acest capitol, avansez trei soluţii optime, cu caracter obligatoriu. În primul rând, obligativitatea noilor patroni de a menţine numărul de salariaţi ai firmei cumpărate pe o perioadă de minimum 10-15 ani. În al doilea rând, obligativitatea efectuării investiţiilor viitoare la nivelul necesarului stipulat de procesele de producţie-modernizare-retehnologizare. În acest fel vor fi evitate numeroasele situaţii de până acum în care noii proprietari au distrus unităţile cumpărate prin tăierea şi vinderea lor la fier vechi sau prin înstrăinarea activelor aferente, îndeosebi a suprafeţelor de pământ. A treia soluţie este obligativitatea noilor investitori de a plăti statului o sumă dublă faţă de preţul de achiziţie, în cazul în care decid să închidă unitatea sau să modifice abuziv obiectul de activitate al acesteia.