Se poate mai bine… pentru valorificarea potențialului cultural al Casei “Vasile Alecsandri”
Interviu realizat cu Conf. Univ. Dr. Ioan Dănilă
Sabina Roibu: Bună ziua, mă numesc Roibu Sabina, voluntară în cadrul Proiectului „Cetăţeni Activi pentru Bacău”, proiect finanţat de fondurile SEE 2009-20014 din fondurile ONG din România. Astăzi continuăm seria de interviuri din cadrul secţiunii „Se poate mai bine”, în care evidenţiem lucrurile ce pot fi îmbunătăţite în judeţul nostru.
Casa „Vasile Alecsandri“, situată în zona centrală a oraşului, a fost unul dintre cele mai impozante imobile din târgul Bacăului, în secolul al 19-lea. Aflată în vecinătatea Casei de Cultură, considerată kilometrul 0 al oraşului dar şi locul naşterii poetului Vasile Alecsandri, casa a intrat în mentalul colectiv al ultimului secol drept Casa „Vasile Alecsandri“. Îl avem alături de noi pe conferenţiarul universitar doctor Ioan Dănilă, care s-a preocupat de foarte mult timp de această situație delicată.
Bună ziua!
Ioan Dănilă: Bună ziua! Bine v-am găsit. Vă mulțumesc pentru invitație.
Sabina Roibu: Am citit și am văzut starea actuală, aproape de ruină, în care a ajuns Casa „Vasile Alecsandri”. Cum ați ajuns să vă implicați atât de puternic în cazul acesteia?
Ioan Dănilă: Dați-mi voie să mă joc în primul rând cu cuvintele și să spun că e vorba și de o rutină până la urmă. E atât de vechi cazul (cam din 1990 ar fi), încât aproape ne-am rutinat, dar din păcate aceasta rutină mai are o posibilă rima sau un posibil echivalent – ruină şi ruşine. Este, trebuie să spunem adevărul, o ruşine a Bacaului – o ruşine naţională, de fapt, aşa spune multă lume – acest caz nerezolvat din 1990, de fapt din 1989, când am demarat noi procedura de punere în valoare a acestui imobil şi, iată, suntem în 2014, acuşi este decembrie 2014 şi nu s-a întâmplat nimic. Casa este ca un organism, ca o fiinţă: are şi ea o viaţă a ei. Culmea, poate avea – şi are – mai multe vieţi, dacă noi avem grijă de ea. Noi avem o singură viaţă; ea poate să aibă mai multe, şi a avut deja. Una dintre cele mai importante şi nobile vieţi ale acestei case este viaţa lui Dragomir Badiu.
Ultimul proprietar al casei a fost Dragomir Badiu, care în perioada interbelică a ţinut cu tot dinadinsul ca în acest loc să existe un muzeu dedicat lui Vasile Alecsandri, atât de mult l-a iubit. Nici măcar nu era un filolog, cum sunt eu, sau un literat, sau un profesor. Vreau să spun că nu avea neapărat o orientare umanistă în preocupările lui, dar era de fapt general, medic, erou în Primul Război Mondial. A fost o personalitate care a ţinut ca în casa lui să fiinţeze „Casă de sfat şi cetire”, adică o formă de organizare cum sunteţi dumneavoastră, un O.N.G. Aşa era şi atunci aceasta „Casă de sfat şi cetire Vasile Alecsandri”, care nu făcea altceva decât să atragă atenţia că acolo este perimetrul Vasile Alecsandri. Această carte – „Alecsandri, băcăuanul”, apărută în anul 2008 – deja spune foarte mult. Aici este textul lui Dragomir Badiu – repet deci, ultimul proprietar -, care vorbeşte despre vechimea acestei case şi despre intenţia lui de a o face muzeu încă de atunci. Iată: general doctor Dragomir Badiu – „Vasile Alecsandri. Date şi mărturii asupra originii băcăuane a poetului”. Este un text aici, de două pagini, pe care l-am preluat din publicaţiile Bacăului – 1940. Atunci se împlineau 50 de ani de la moartea lui Vasile Alecsandri. Iată în facsimil textul din publicaţia anului 1940. Cum spun, Badiu se arata nemulţumit de faptul că Academia Romană nu a pus la cale decât un ceremonial preoţesc – cum s-ar spune, o comemorare, un simplu serviciu religios -, când de fapt Alecsandri ar fi meritat mult mai mult. El se oferă, în numele acestei „Case de sfat şi cetire” – una dintre cele mai importante societăţi culturale ale vremii -, să facă ceva, să se întâmple ceva la nivelul Bacăului în memoria lui Vasile Alecsandri.
Am făcut aceasta paranteză, sau acoladă mai bine zis, pentru că Dragomir Badiu a fost ataşat acestei cauze cu toată fiinţa lui. Ţinea la această casă şi pentru că a descoperit un act foarte vechi, din 1852, păstrat la Arhivele Statului, care vorbeşte despre proprietăţile lui Vasile Alecsandri, şi fără să ştie îl combătea pe George Călinescu. În 1941, în „Istoria literaturii romane”, George Călinescu acreditează ideea că Alecsandri s-a născut într-o căruţă, spre Munţii Ocnei, unde părinţii ar fi fugit de frică Eteriei. De fapt, adevăratul an de naştere al lui Vasile Alecsandri este 1818 – îl recunosc documentele, îl recunosc istoricii literari – şi în 1821 el deja avea 3 ani, deci nu se pune problema acelei căruţe. De asta spuneam că Dragomir Badiu este cel care, pentru prima oară, a pus amprentă, eticheta, emblema pe această construcţie – Casa „Vasile Alecsandri”. Era mândru peste măsură să ştie că acolo va fi un muzeu.
Mai departe am o scrisoare a fiicei lui Dragomir Badiu (este vorba despre Florica Urziceanu), care adresează o scrisoare în 1981 Primăriei Bacaului. (Iată aici scrisoarea reprodusă şi chiar plicul.) Ea confirmă faptul că este Casa „Vasile Alecsandri” şi că tatăl ei ar fi fost încântat să se amenajeze acolo un muzeu. Din 1981 – când a fost şi înscrisă pe Lista Monumentelor Istorice, până în 1990, acolo a funcţionat o grădiniţă. În 1990 am avut centenarul morţii lui Vasile Alecsandri (deci 1818 – 1890 – 1990). În august şi apoi în toamna, în noiembrie, am avut un centenar de mare anvergură. Atunci am inaugurat Casa „Vasile Alecsandri”. Norocul nostru a fost că am aşezat pe faţada casei o placă de marmură care anunţa că este Casa „Vasile Alecsandri” (deci pe casa lui Dragomir Badiu). Aici am derulat acţiuni culturale în bună înţelegere cu conducerea Grădiniţei Nr. 16. Ni s-a pus la dispoziţie un spaţiu destul de generos: era vorba de o verandă, de un hol şi o cameră Apoi ni s-a mai dat o cameră şi am avut biblioteca, expoziţie, cu exponate. S-a vizitat, deci a fost un bun ideal, până la un moment dat când, prin 1992 pare-mi-se, Florica Urziceanu s-a dezis de această scrisoare şi a cerut să-i fie restituita casa în natură. Inspectoratul Şcolar, care era proprietarul clădirii, s-a opus. Am mers în instanţă şi am pierdut. (Era firesc să pierdem, pentru că legea îl apăra pe ultimul proprietar, iar noi îl apăram pe primul proprietar şi atunci sigur că nu erau compatibile cele două direcţii.) Nu ne-am lăsat: Inspectoratul Şcolar a demarat apoi următoarea procedura, la tribunal. Am pierdut şi acolo. Am mers la curtea de apel şi am pierdut şi acolo (era de aşteptat). Dar mi-a prins foarte bine această aventură judiciară, pentru că am fost nevoit că, de fiecare dată când mă prezentam în instanţă, să aduc elemente noi. Am făcut drumuri la Iaşi, la Bucureşti, la Cluj, nu mai spun la Bacău, am cercetat subiectul acesta aflat în arhive. Am găsit foarte multe lucruri mai puţin cunoscute până atunci, inclusiv mitrica de naştere a Elenei Cozoni, mama lui Vasile Alecsandri, care vorbeşte despre naşterea lui „Vasilica” în târgul Bacăului. Între timp am adunat şi opinii ale conducătorilor de instituţii, ale oamenilor din Bacău. Absolut toată lumea a fost de acord să fie muzeu acolo. Am strâns vreo 3000 de semnături atunci, ne-am prezentat în instanţă, la Curtea de Apel Bacău. Ştiam că voi pierde, pentru că legea îl apăra pe ultimul proprietar. Am felicitat-o pe domnişoara Urziceanu, fiica Floricai Urziceanu, cu care am mers la Consiliul Judeţean, propunând atunci să facem un muzeu. Toată lumea a fost de acord, numai că în anul 2000 s-a întâmplat nenorocirea. A fost, zic, nenorocire, pentru că de acolo a plecat aproape tot răul. Casa a fost vândută unui italian, Mario Maggi, iar actualmente tot el este proprietar. Când a văzut că ne interesează construcţia, a decupat pur şi simplu din proprietate (din 1416 mp) doar cât tine casa (circa 500 mp), care este monument istoric. Şi acum încearcă să ne convingă să găsim o soluţie pentru a achita suma de 143 000 euro. Nu-i foarte mult, dar e o condiţie să putem să facem acolo ceea ce ar merita să fie, adică un muzeu.
S.R.: Care este situaţia la momentul actual al Casei „Vasile Alecsandri”?
I.D.: Este un impas. O dată, financiar. Cum spun, Consiliul Judeţean a alocat din bugetul pe anul 2014 suma de 79.000 euro pentru cumpărarea casei, în urma unei expertize realizate de un specialist în monumente istorice, de la Iaşi. Deci casa atât valorează: 79.000 de euro. Proprietarul nu vrea decât 143.000 euro. Peste 79.000 euro nu se poate trece, pentru că se intră sub incidenţa Curţii de Conturi (e vorba de bani publici). Încercăm acum să-l determinăm pe proprietar să înţeleagă totuşi că dacă nu accepta aceasta, se va demara procedura de expropriere. Există o lege, 422/2001, privind protejarea monumentelor istorice, care este foarte clară. Se aplică raţiunea din familiile care nu au grijă de copii, de copiii acelei familii. Statul ia acel copil, decade din drepturi familia sa (îl decadedin dreptul de a fi stăpânul şi responsabilul acelui copil) şi pur şi simplu statul se ocupă în continuare de acel copil. Copilul nostru acum este această casă, pe care ar trebui s-o ia cât mai repede statul – repet, prin procedura de expropriere – ca apoi să putem intra pe Axa 5 de monumente istorice, din fonduri europene, în intervalul 2014 – 2020. Dacă nu reuşim să facem acum, trebuie să aşteptăm anul 2020. (Am glumit amar.)
S.R.: Care consideraţi că este rolul Direcţiei Judeţene pentru Cultura din Bacău în rezolvarea acestui caz?
I.D.: Este, nu aş zice esenţial, dar este foarte important, aproape de esenţial. Este foarte important, foarte foarte foarte important. În alte judeţe – Iaşi, Vrancea, Neamţ, astfel de cazuri sunt rezolvate chiar de Direcţia pentru Cultura. Atâta vreme cât pe frontispiciu scrie Direcţia pentru Cultura înseamnă că acei oameni n-ar trebui să aibă linişte o clipă când există astfel de situaţii.
S.R.: Sunteţi de părere că nu mai există posibilitatea renovării acestei case?
I.D.: Casa nu, nu poate fi renovată. Ea va fi reconstruita, cu nişte rigori foarte precise, în sensul că va fi exact aşa cum a fost, dar totul pe fonduri europene, pe un proiect pe care-l fac specialiştii, nu noi. De fapt, planul nostru în continuare are trei paşi: primul este cel mai simplu şi cel mai greu. Este cel mai simplu pentru că reprezintă 10% din ceea ce urmează aceasta necesară trecere din domeniul privat în domeniul public. Doar aşa putem beneficia de fondurile europene. Pasul 2, care înseamnă 80%, presupune reconstruirea ei, iar 10%, ultimul pas, amenajarea ca muzeu. Deţin în momentul de fata obiecte care au aparţinut familiei Alecsandri. Am patul lui Vasile Alecsandri, de exemplu (unul dintre paturi, de la Mirceşti; l-am cumpărat), lampa, poarta… Am manuscrise ale lui Vasile Alecsandri. Vă daţi seama? Manuscrise Alecsandri. Deci va fi un muzeu-bijuterie. O bijuterie va fi această casă sau ar trebui să fie acest muzeu. Mă tem însă să nu se întâmple pozne de natura administrativă sau oficială, în sensul că (să spunem că e al doilea… impas în care ne aflăm) proprietarul – Doamne, e ceva care nu încape în mintea mea şi nu o să încapă niciodată – a cerut să fie radiata casa de pe Lista Monumentelor Istorice. Or casa este din 1981 pe Lista Monumentelor Istorice – de categoria A, de importanta naţională şi universală. Vă daţi seama? După ce că a adus-o, scuzaţi-mă, în halul în care este… A distrus un monument istoric. Asta a făcut proprietarul din anul 2000 până acum. Nu a făcut absolut nimic pentru a o întreţine. Măcar o plăcută trebuia, pe care să fi scris: „Proprietate privată. Trecere interzisă”. Eu, cetăţean ascultător, conştiincios, educat, nu treceam. Ori aşa, acolo intra absolut oricine, se poate întâmpla orice. În 2011, în aceeaşi zi, a fost incendiata de două ori… Bine aleasă ziua – 1 ianuarie…
S.R.: Consideraţi că patrimoniul cultural al judeţului Bacău poate contribui la dezvoltarea potenţialului turistic al acestuia?
I.D.: Categoric. În primul rând, pentru că judeţul Bacău – cel puţin municipiul Bacău – are foarte puţine obiective turistice. La nivelul caselor memoriale, nu există decât Casa „ Bacovia”, care va fi renovată şi va fi o bijuterie, este Casa „Nicu Enea” şi cam atât. Bacăul rămâne unul dintre cele mai sărăceoase, în potenţial turistic, dacă neglijam astfel de oferte, pe care le avem pe tavă. Aici am imaginea din 1990, când arată a casa. Acum este pur şi simplu de neconceput. E o sursă de venituri pentru judeţ, dar nu atât asta: e vorba de imaginea judeţului Bacău şi ar trebui să se facă ceva, să facă în primul rând autorităţile ceva: Primăria, Consiliul Judeţean, Direcţia pentru Cultură, Prefectura, toate ar trebui să-şi dea mâna şi să salveze această cumplită ruşine de pe fața Bacăului.
S.R.: Aţi reuşit să influenţaţi că numele „Vasile Alecsandri” să fie şi numele Universităţii din Bacău. Care este motivul pentru care aţi găsit necesar acest lucru şi cu ce credeţi că a îmbunătăţit acesta imaginea şi reputaţia Universităţii Bacău?
I.D.: Da, eu am şi uitat acest element. Într-adevăr, a fost o mică dispută. S-a dorit că Universitatea să se numească „George Emil Palade” – ştiţi foarte bine, este singurul roman deţinător al Premiului Nobel. Numai că George Emil Palade nu prea are legături cu Bacăul. Este născut în Iaşi. Într-adevăr bunicii lui sunt din Șendrești, comună Motoșei, la marginea judeţului. Acolo venea în timpul vacantelor, dar e prea puţin pentru a se considera băcăuan. Şi am zis că Alecsandri este pandant al lui Bacovia: Universitatea „Bacovia”, Universitatea „Alecsandri”. „A-ul şi B-ul literaturii romane s-au născut aici, la Bacău”, a spus Gabriel Bacovia, fiul poetului.
Într-adevăr, Universitatea „Vasile Alecsandri” este şi are un climat extraordinar. Dacă v-aş spune: studenţii mei sunt pur şi simplu oripilaţi de această nepăsare a autorităţilor, în condiţiile în care ei reprezintă Universitatea „Vasile Alecsandri”. S-a făcut o acţiune şi a Ligii Studenţeşti, am colectat semnături, cred că 40 000 de semnături am până acum, ale oamenilor care doresc ca această casă să devină muzeu. Nu mai vorbesc de studenţii de la Litere, care prin definiţie sunt mai ataşaţi de subiectul acesta: au produs texte, mi-au încredinţat mărturii care sunt cutremurătoare. „Cum e posibil că proprietarul Casei să nu fie conştient de faptul că a distrus un monument istoric şi tot el are neobrăzarea să fie scoasă de pe Lista Monumentelor Istorice? Dacă v-aş arăta aceste texte, vă spun, vă îngroziţi pur şi simplu. Toţi studenţii, toată Universitatea sunt de partea noastră, dar totul depinde de instituţii. Consiliul Judeţean, Direcţia pentru Cultura, Primăria, Prefectura, acestea ar trebui să-şi dea mâna. Şi evident, cu Ministerul Culturii. Instituţiile sunt cele care ar trebui să facă ceva. Noi, ca O.N.G., suntem nemulţumiţi: prea mare mâhnirea pentru a fi numită bucurie că am făcut ceva. Dacă se rezolvă ceva, eram mulţumit. Aşa, nu. Dar sunt mulţumit cu mine că am făcut tot ce s-a putut ca să se rezolve acest caz.
S.R.: Bine, noi vă mulţumim frumos. Speram că, într-un final, casa să capete contur.
I.D.: Eu vă mulţumesc pentru această oportunitate şi poate dă Dumnezeu să fie ceea ce ne dorim cu toţii.
S.R.: Ca să reuşiţi până în 2020.
I.D.: Până în 2020, da. Dumneavoastră veţi reuşi, nu eu.
S.R.: Vă mulţumesc!
Autori
Emilia Gherguț
Voluntar Comunicare „Cetățeni Activi pentru Bacău”, proiect finanțat prin Granturile SEE, Fondul ONG în România
Sabina Roibu
Voluntar Comunicare „Cetățeni Activi pentru Bacău” proiect finanțat prin Granturile SEE, Fondul ONG în România