Constantin Avram – declaraţie politică: “Ironia, dispreţul, aroganţa şi tupeul în politica românească”

“Ironia, dispreţul, aroganţa şi tupeul în politica românească”

După Revoluţia din decembrie 1989, o dată cu apariţia pluripartidismului (adică a mai multor formaţiuni politice, ca organizaţii de drept privat), viaţa politică a ţării a devenit un poligon adevărat al confruntărilor de orice fel. Asta pentru că disputa politică s-a transformat rapid într-o adevărată bălăcăreală, motivată de diferite abordări care, într-un final, constatăm cu toţii, aveau drept rezultat “atacul la persoană”. Acest rezultat s-a constatat de fiecare dată la protagoniştii politici care îşi epuizau rapid argumentele tematicii supuse atenţiei electoratului. În anii ’90 “atacul la persoană” devenise arma finală ce trebuia folosită pentru a-ţi înfrânge adversarul politic, deoarece dezbaterea unor programe plictiseau electoratul (auditoriul) şi, de multe ori, plictiseau şi protagoniştii aflaţi în confruntare.

Treptat, treptat, însă, “atacul la persoană” în confruntarea politică a fost abandonat, aproape în totalitate, ca urmare a ineficienţei electorale a acestuia, dar şi a unui proces de finisare a clasei politice în continuă împrospătare, în continuă întinerire sau înnoire.

Confruntarea politică, mai ales în mijloacele media, a căpătat alte valenţe, în sensul folosirii de către politicieni a unor noi registre de abordare a temelor politice, care să permită “punerea la colţ” a adversarului politic. În acest nou context, al aplicării unui nou registru de abordare politică, am remarcat folosirea, tot mai frecventă, a unui vocabular de conversaţie care a impus, încetul cu încetul, folosirea celor mai dezagreabile trăsături umane, cum ar fi: ironia, dispreţul, aroganţa şi tupeul.

IRONIA – este primul pas, din nefericire, folosit cel mai des de majoritatea protagoniştilor în dezbaterile televizate. A reuşi să-ţi ironizezi adversarul într-o dezbatere publică înseamnă, pentru majoritatea politicienilor, o adevărată uvertură în tentativa de convingere a electoratului. Şi, de regulă, este mai uşor să introduci ironia în discuţie, decât să convingi pe cineva de ceea ce vrei să faci, cu referire la subiectul dezbaterii. Pentru unii, demararea ironiilor faţă de adversar a devenit o “virtute politică”.

DISPREŢUL – este al doilea pas folosit ca şi comportament al unor politicieni în lupta politică, tocmai pentru că, o dată ce ai reuşit să-ţi ironizezi adversarul politic, este nevoie de cu totul altceva care să-l pună într-o situaţie şi mai delicată. Nici dispreţul nu este folosit în argumentarea unor programe sau acţiuni politice. El este folosit aşa, doar din dorinţa de a-l umili pe adversar, nu din dorinţa de a convinge că programul politic sau acţiunea politică sunt neviabile.

AROGANŢA – este al treilea pas folosit în confruntarea politică şi este, de regulă, cel mai scump preţ plătit de un politician, în faţa electoratului. Avem foarte multe exemple în politica românească, în care această trăsătură de caracter a făcut ca “presupusul învingător” să devină “certul învins”, dând peste cap toate cercetările sociologice. Aroganţa folosită, însă, în comunicarea publică a mesajelor, este o adevărată sinucidere politică.

TUPEUL – este cel de-al patrulea pas folosit în confruntarea politică şi este, din nefericire, tot mai des folosit ca punct final al disputei care, chipurile, ar trebui să marcheze înfrângerea adversarului politic. Eu sunt convins că tupeul folosit ca şi armă politică este acea parte a comportamentului uman care completează lipsa de educaţie. Acest tip de comportament poate reprezenta, pentru mulţi politicieni, sfârşitul carierei politice.

Electoratul român nu mai suportă, în niciun caz, nici ironia, nici dispreţul, nici aroganţa şi nici tupeul, ci este mai predispus la răbdarea şi bunul-simţ, izvorât din educaţia creştină.

Pentru că românii, în general, s-au dovedit sensibili la decenţă! Au arătat-o, cu vârf şi îndesat, ultimele alegeri prezidenţiale şi trebuie să învăţăm ceva din asta, până nu va fi degeaba…!