Constantin Avram – declaraţie politică: „Credinţa, izvor de identitate naţională”
Vreme de câteva săptămâni, pe fondul campaniei de arestări şi încuviinţări ale cercetării penale ale unor persoane de prim rang din politica românească, în spaţiul public se dezbate aprins (exact în Postul Paştelui la creştini şi parcă la comandă) vechea temă a predării religiei în şcoli.
Această temă a părut dezbătută şi acceptată în perioada anilor 2000, dar se pare că acest accept mut al predării religiei în şcoli capătă noi valenţe sociale, mai ales după campania furibundă a unor posturi TV împotriva comportamentului şi educaţiei religioase a tinerei generaţii. Au apărut nedumeriri privitoare la raportul între bisericile construite şi şcoli sau spitale, evident raportul fiind favorabil construcţiei bisericilor! Doresc să subliniez că cel mai elementar calcul statistic arată că numărul de biserici construite este mai mare tocmai ca un răspuns la oprimarea din timpul comunismului, dar şi pentru că numărul credincioşilor practicanţi este oricând mai mare decât al bolnavilor din spitale sau al elevilor ce urmează cursurile şcolare şi educaţionale în diferite stadii.
Chiar şi la cea mai simplă percepţie, cred că este mai îmbucurător faptul că sunt mai mulţi credincioşi la slujbă în biserici, decât bolnavi în unităţile spitaliceşti.
Personal, cred că predarea religiei în şcoli este o treaptă în educaţia elevilor, cu efect exclusiv benefic pentru societatea românească şi conturează un comportament de solidaritate, de compasiune, de întrajutorare, de înţelegere a aproapelui tău, fie el elev sau bolnav din spital. Un coleg deputat propunea chiar înlocuirea acestei discipline, religia, cu educaţia civică, adică, altfel spus, ce nu pot rezolva valorile creştine prin solidaritate, blândeţe, întrajutorare şi cum se spune în popor “prin frica de Dumnezeu”, se poate rezolva prin măsuri punitive asupra individului, de către un altul! Ştim cu toţii că într-o societate dezbinată de diferite interese, biserica creştină, şi nu numai, a avut un rol deosebit în stabilitatea şi unitatea unei naţiuni.
În mod firesc mă întreb de ce oare atâta insistenţă pe acest subiect, dacă s-a ajuns până acolo încât se recomandă casele de marcat într-o biserică?! Unele voci spun că acest fapt ar diminua presiunile Secretariatului pentru Culte asupra bugetului de stat. O mai mare prostie nu am mai auzit de mult, dacă ne uităm la sumele infime alocate cultelor în bugetul de stat al României.
A, că este nevoie de întărirea rolului social al Bisericii, sunt de acord, că implicarea socială a acesteia trebuie să devină mai evidentă, iar sunt de acord, că Biserica trebuie să aibă mai multă grijă de persoanele cu handicap sau de copiii fără părinţi, iar sunt de acord!
Dar că în fiecare an, atât în Postul Paştelui, cât şi în Postul Crăciunului să se găsească persoane specializate în aruncarea cu noroi în Biserică nu mai pot înţelege decât că acestea practică aceste campanii de denigrare a Bisericii creştine în schimbul unor eventuale simbrii sau a unor alte avantaje materiale. Ce mă surprinde neplăcut este şi reacţia destul de târzie a reprezentanţilor Bisericii la asemenea atacuri periodice, deşi aş putea înţelege că Biserica construieşte răspunsuri la aşa ceva tocmai în registrul valorilor umane pe care le propovăduieşte şi le pune în practică.
Biserica, trebuie să fie în continuare un factor de echilibru social, un factor de diminuare a tensiunilor sociale, un factor de stabilitate a naţiunii române.
Aceste deziderate nu pot fi atinse decât prin menţinerea religiei ca disciplină în şcoli, evident, în mod opţional.