Avram Constantin – Să sporim puterea autorităţilor alese ale statului!
Intervenţie consemnată conform materialului depus la secretariatul de sedinţă
Domnul Constantin Avram:
“Să sporim puterea autorităţilor alese ale statului!”
Fragila democraţie românească a condus, de-a lungul anilor care au trecut de la Revoluţia din Decembrie 1989, la apariţia a numeroase fenomene distructive pentru evoluţia firească, europeană, a instituţiilor statului de drept şi, în general, a societăţii noastre. Doresc să mă refer în declaraţia politică de astăzi la discrepanţele uriaşe existente, în unele cazuri, între autorităţile publice alese ale statului şi cele numite în funcţii potrivit legilor în vigoare. Conform legii, autorităţile alese sunt preşedintele statului, parlamentarii, primarii, preşedinţii Consiliilor Judeţene, consilierii locali şi cei judeţeni. În replică, persoanele din cadrul organelor autorităţii publice numite în funcţii sunt infinit mai numeroase, de la primul-ministru la reprezentanţii tuturor instituţiilor publice, de la Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului şi Curtea de Conturi până la prefecturi şi instituţiile deconcentrate ale statului din toată ţara. Am făcut aceste precizări iniţiale pentru ca populaţia să cunoască faptul că autorităţile numite sunt mult mai stufoase decât cele alese, iar din această cauză probabil şi eventualele derapaje a celor din prima categorie sunt mai posibile.
Din nefericire pentru buna funcţionare a instituţiilor statului de drept, fie acestea alese sau numite, există unele manifestări în România care sfidează regulile, nu numai cele politice, ci şi normele de bun-simţ prezumate din start. Mă refer la situaţii, deloc puţine, în care anumite autorităţi numite ale statului, numite, evident, în baza deciziei factorului politic determinant şi decisiv, adoptă atitudini excesive, discriminatorii, batjocoritoare, chiar dictatoriale, împotriva autorităţilor alese ale statului, cu alte cuvinte asupra factorilor care i-au numit în funcţii. Un astfel de exemplu este instituţia numită Agenţia Naţională de Integritate, ai cărei exponenţi îşi permit, deseori, să tragă la răspundere mai abitir decât ar trebui şi decât permite minima morală aleşi ai poporului, respectiv parlamentari, primari, consilieri locali. Nu vreau să aduc în discuţie profesionalismul şi capacitatea funcţionarilor, fie ei de la ANI sau de la alte instituţii, mulţi dintre ei ajunşi în funcţii pe baza unor concursuri desfăşurate în spiritul corectitudinii şi transparenţei.
Ceea ce vreau să atenţionez este o anumită prigoană care se manifestă, periodic, împotriva parlamentarilor spre exemplu, adică împotriva unor demnitari de prim-rang ai statului, aleşi de popor, şi nu numiţi în aceste funcţii. Am numeroase exemple de colegi parlamentari efectiv hăituiţi sau hărţuiţi de ANI, în baza unor aşa-zise probe mai mult sau mai puţin credibile şi suficiente! Este efectiv supărător nu obiectul pentru care un deputat sau un senator este cercetat, verificat, observat, ci mai ales modalitatea în care se desfăşoară aceste operaţiuni. De cele mai multe ori nu se porneşte, aşa cum ar fi normal, firesc, democratic şi european, de la premisa prezumţiei de nevinovăţie. Se practică procedee de tip heirup, unele chiar nejustificate, izvorâte parcă din vremurile de odinioară, în detrimentul unor oameni care nu sunt de pe stradă, nu sunt infractori, ci sunt aleşi ai populaţiei acestei ţări. Chiar dacă nu trebuie generalizate, aceste manifestări deplasate sunt dăunătoare statului de drept, instituţiilor democratice, dar şi viitorului acelor funcţionari care îşi permit uneori să calce în picioare normele profesionale, deontologice şi cele de bună-cuviinţă.
La capitolul autorităţi publice alese, consider că puterea actuală şi coaliţia de guvernare ar trebui să reflecteze mai mult şi mai profund în ceea ce priveşte drepturile persoanelor alese. Strict referitor la parlamentari, opinia mea este că imunitatea parlamentară nu ar trebui limitată doar la declaraţiile politice. Este nevoie să rediscutăm statutul senatorilor şi deputaţilor, astfel încât parlamentarul român să capete cu adevărat dimensiunea unui parlamentar european, din toate punctele de vedere. Mă refer la noţiunile de respect, prestanţă, probitate sau chiar, de ce nu, putere de decizie.
Desigur, despre imunitatea parlamentară se poate dezbate la nesfârşit, şi voi aborda acest subiect într-o intervenţie viitoare. Când spun însă că parlamentarii au nevoie de mai multă putere nu vreau să ştirbesc nicidecum drepturile fundamentale şi incontestabile ale funcţionării actului de justiţie. Afirm doar că avem nevoie de angajaţi ai instituţiilor publice numite, repet, pe baza unor concursuri, care să-şi desfăşoare activitatea profesională cu o mai mare aplecare înspre respectarea spiritului şi literei legii, şi nimic altceva, mă refer la anumite ingerinţe de ordin politic sau profesional.
România, ca stat de drept, poate progresa printr-o funcţionare care să tindă spre desăvârşire a instituţiilor statului, atât cele alese, cât şi cele numite, precum şi prin principiul inalienabil al separării puterilor în stat. Din păcate, constatăm, fără a avea prea multe pârghii de coerciţie, că autorităţile numite ale statului dau dovadă de exces de zel, iar autorităţile alese sunt incapabile de a avea autoritatea conferită de statutul lor intrinsec.
Raportul între autoritatea aleasă şi autoritatea numită trebuie să fie un serios subiect de dezbatere publică.