Avram Constantin – Puterea de a ierta

Intervenţie consemnată conform materialului depus la secretariatul de sedinţă

Domnul Constantin Avram:

„Puterea de a ierta”

După sentinţele rămase definitive ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României privind lotul aşa-zişilor grei din fotbalul românesc, în mod firesc au apărut tot felul de puncte de vedere referitor la acest subiect.

Aproape toate opiniile exprimate, au fost în general axate în jurul faptului că justiţia nu a făcut altceva decât să finalizeze procedurile juridice în baza unor probe adunate de procurori aproape 8 ani de zile şi că este de neînţeles întoarcerea unor sentinţe care au fost în primă instanţă date cu suspendare, iar Înalta Curte le-a pronunţat în sentinţe cu executare!

Nu este treaba mea să contest o decizie a instanţei supreme, dar, deşi nici eu nu înţeleg această schimbare (probabil din lipsa cunoştinţelor de ordin juridic), opinez că am sentimentul unei triste situaţii a unui om care plăteşte tributul pentru o situaţie conjuncturală a unui anturaj nepotrivit cu fraţii Becali, a asocierii acestei persoane cu oameni experimentaţi în transferul jucătorilor de fotbal, fotbal care, iată, se dovedeşte încă o dată a fi o mare industrie. Vorbesc aici despre – v-aţi dat seama! – fostul internaţional român Gică Popescu.

Un om de o mare modestie, un adevărat caracter, un adevărat ambasador al României, un adevărat român! Spun aceste lucruri pentru că l-am cunoscut în anii studenţiei mele şi după acea perioadă, în diverse ocazii. Nu prea multe, evident, pentru că nu eram un apropiat al lui, dar în sistemul social în care „m-am învestit” şi cu care am avut contact nu am auzit decât lucruri bune despre acest om. A ajutat pe oricine i-a solicitat sprijinul, a mângâiat sufletul oamenilor necăjiţi, ne-a mângâiat sufletul într-o perioadă în care poporul român nu prea avea motive de bucurie, a făcut multe gesturi de caritate, dând dovadă de solidaritate socială atunci când oamenii aveau nevoie.

Treptat, Gică Popescu a devenit un simbol naţional, alăturat Nadiei Comăneci, lui Ilie Năstase, Gică Hagi, Ivan Patzaichin şi mulţi alţii, pentru că odată, în mod cu totul întâmplător, la Barcelona, în Spania, intrând în discuţie cu câţiva cetăţeni spanioli, am spus că sunt din România, iar cu satisfacţie pe chip aceştia au remarcat: „… A, România … Hagi … Popescu” …!

Am rămas atunci mut de uimire, de împlinire, de mulţumire. Aceeaşi situaţie am întâlnit-o şi la Istanbul… unde mi s-a conturat concluzia că Gică Popescu a fost un mare sportiv, un bun român, un caracter deosebit… Şi astăzi rămân nedumerit, cum de un om cu atâta milostenie şi spirit de întrajutorare a semenilor săi poate trăi o astfel de dramă…

Un om care a construit case pentru cei rămaşi pe drumuri nu poate fi un infractor, nu poate fi asimilat unui rău social, ci numai victima unei situaţii conjuncturale nefericite. Şi, în acest context, mă întreb de ce preşedintele Băsescu nu dă dovada unui gest creştin prin graţierea lui Gică Popescu?

De ce nu foloseşte iertarea, ca atribut creştin, pentru un om care şi-a recunoscut greşeala, a plătit prejudiciul impus de justiţie, de ce nu înţelege compasiunea ca pe o nevoie a unui semen, de ce nu foloseşte o pârghie constituţională pentru a repara cât de puţin temelia unui suflet de român?!

Am văzut multe în viaţă, am trecut prin bucurii, dar şi prin situaţii dificile, am trăit unele orori ale sistemului comunist, sistem care, deşi respingea preceptele creştine, totuşi le aplica uneori, practica iertarea (chiar dacă aceasta constituia un precedent, şi totuşi nu reuşesc să înţeleg de ce…?! Pentru că bănuiesc, vă spun eu de ce, pentru că nu poate, pentru că nu îl lasă sufletul, pentru că nu a înţeles niciodată verbul „a ierta”.

Deoarece, ştim cu toţii, iertarea este un dar exclusiv de la Dumnezeu, dar şi un semn al puterii.

Autorul articolului

Articole asemănătoare

Fără comentarii

Comments are closed.