Avram Constantin – Cui foloseşte pactul de coabitare dintre preşedinte şi premier?

Intervenţie consemnată conform materialului depus la secretariatul de sedinţă

Domnul Constantin Avram:

„Cui foloseşte pactul de coabitare dintre preşedinte şi premier?”

Dicţionarele explicative ale limbii române transpun verbul francofon „a coabita” în câteva definiţii aplicate, precum „a locui, a trăi împreună (în aceeaşi casă!) cu cineva, a convieţui, a conlocui”, în cazul unui bărbat şi al unei femei, sau „a popula acelaşi habitat, în cazul unor specii diferite”. Coabitarea este deci acţiunea de a coabita, care ar presupune automat existenţa unui cămin comun.

În habitatul politic autohton, preşedintele şi primul-ministru nu împart aceeaşi casă, ei având locuri de muncă diferite, în două instituţii separate de câţiva kilometri şi mii de orgolii. Coabitarea dintre cei doi se numeşte oficial Acordul de colaborare instituţională între preşedintele României şi primul-ministru al Guvernului, un document de şase pagini, discutat, parafat şi semnat la ceas de seară târzie, la ora 22,50, şi în mare taină, în prezenţa celuilalt „actor” politic de seamă al ţării, preşedintele liberalilor şi al Senatului.

De la data semnării acestui document, o zi parcă desprinsă din cele cu semnificaţii numerologice, 12 decembrie 2012, au trecut, iată, zece luni de aşa-zisă coabitare. Textul are ca obiect crearea mecanismul funcţional al coabitării şi asigurarea guvernanţei eficiente a ţării: „Acordul de colaborare instituţională este destinat păstrării stabilităţii ţării şi asigurării unui climat funcţional, bunei guvernări şi asigurării încrederii pieţelor internaţionale, prin armonizarea poziţiilor comune în cadrul puterii executive, cu respectarea atribuţiilor constituţionale ale preşedintelui şi Guvernului României.”

Din nefericire pentru responsabilitatea celor două instituţii ale statului român, fundamentale pentru rolul democratic şi al progresului naţiunii, şi mai puţin pentru semnatari ca persoane, acest acord de colaborare instituţională nu a fost respectat de niciuna dintre cele două părţi. Oricum, preşedintele a fost de fiecare dată cel care a redeschis conflictul. Românii au fost martori ai repetatelor încălcări ale prevederilor coabitării tocmai în cel mai sensibil punct al său – capitolul 2 – „Angajamente comune”. Iată ce prevede acest document: „Părţile convin că vor respecta şi se vor abţine în a lansa dispute politice pe temele legate de angajamentele României faţă de instituţiile internaţionale. De asemenea, se angajează să respecte un set de reguli comune în relaţiile cu partenerii externi. Astfel:

  • părţile se angajează să se abţină de la atacuri la adresa instituţiilor statului de drept şi a celor cuprinse în angajamente externe, de natură financiară şi politică, optând să coopereze în poziţiile comune faţă de FMI, BM, CE, NATO, MCV, Schengen etc;
  • părţile se angajează să menţină coeziunea mesajului extern;
  • toate componentele guvernanţei României îşi asumă coeziunea mesajului intern pe temele convenite;
  • părţile vor stabili spaţiile de competiţie politică în mod concret, elementele asupra cărora nu se convine în negociere directă şi asupra cărora opiniile divergente vor fi oferite ca opţiuni în spaţiul public;
  • părţile se angajează să evite confruntările publice inutile, să încerce soluţionarea diferenţelor pe temele asupra cărora nu s-a convenit în consultări, să respecte preeminenţa uneia dintre părţi convenite în tipologia de problematică abordată şi să propună public opţiunile alternative acolo unde diferenţele de abordare apar, iar subiectele expuse public nu sunt în măsură să aducă prejudicii la nivel naţional, ci doar dezbatere pentru perfecţionarea opţiunilor şi creşterea consultării publice pe aceste teme;
  • părţile convin asupra necesităţii de a se consulta ex/ante în privinţa mandatelor care vizează dezvoltarea/punerea în aplicare a politicilor europene: reuniunile de consultare în vederea armonizării unor poziţii comune vor avea loc înainte de reuniunile ordinare ale Consiliului UE şi ale Consiliului European, precum şi ori de câte ori este necesar (cu prilejul reuniunilor cu caracter excepţional). În cazul mandatelor generale sau al temelor complexe de mare sensibilitate, părţile convin să desfăşoare inclusiv consultări în formatul preşedinte, pe de o parte, şi partidele politice din coaliţia de guvernare/parlamentară, de cealaltă parte.”
  • Populaţia ţării a observat de-a lungul acestui an cum preşedintele şi premierul s-au duelat acerb şi direct de la distanţă, prin mesaje şi comunicări televizate, la ore de maximă audienţă, într-un război surd al nervilor, nedemn de responsabilitatea funcţiilor deţinute. Cei doi semnatari ai „păcii de la Cotroceni” parcă au uitat de acord aproape imediat după semnarea lui, opiniile lor diametral opuse făcând poate deliciul telespectatorilor, dar aruncând pete de neşters pe blazonul celor două instituţii marcante ale fragilei noastre democraţii.

La niciun an de la încheierea acordului, unui observator neutru i-ar trebui sute de ore de studiu pentru a înşira toate derapajele protagoniştilor de la angajamentele pe care ei singuri şi le-au luat unul faţă de celălalt. Să nu mai vorbim de epitetele reciproce pe care şi le-au aruncat în piaţa publică, de la ieşirea la ore fixe a „cucului”, la „bebeluş”, „începător”, „mincinos” etc.

Confruntaţi cu o situaţie destul de precară pe fondul crizei pe care o traversăm cu toţii, românii se întreabă, pe bună dreptate, dacă înţelegerea dintre preşedinte şi premier a folosit cuiva la ceva, în condiţiile în care nu s-au respectat termenii conveniţi de comun acord. Ambii semnatari au ameninţat, în repetate rânduri, că vor denunţa şi anula documentul, ambii au revenit tot de atâtea ori, însă discuţiile pe marginea analizei pactului de coabitare s-au oprit pe moment, în aşa fel încât să-i determine pe oamenii de bună-credinţă care urmăresc subiectul să concluzioneze că respectivul acord de colaborare este nefast pentru bunul mers al României. De fapt, acest acord semnat pentru a fi doar încălcat se înscrie în „bunele practici” româneşti de genul „dacă vrei să rezolvi o problemă, înfiinţează o comisie sau încheie o înţelegere scrisă”. Efectul este acelaşi de fiecare dată, problema rămâne nerezolvată.

Pactul de coabitare dintre preşedinte şi primul-ministru poate fi salvat, susţin anumiţi oameni politici, culmea, chiar din anturajul premierului, ba chiar de Victor Ponta însuşi, dar suntem convinşi că Traian Băsescu nu doreşte acest lucru. Chestiunea de esenţă este însă modalitatea prin care acest acord ajută românul de rând să o ducă mai bine, să supravieţuiască, să ajungă la un standard de viaţă cât de cât decent. Aici cred că se impune un moment de reflecţie din partea celor doi conducători ai României. Mi se pare mai puţin important cine merge la Bruxelles sau care dintre cei doi vine în faţa românilor cu acuze mai belicoase decât ale celuilalt. Precum sugestiv spunea marele nostru Titu Maiorescu, „nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici”. Pactul de coabitare îi dă perfectă dreptate.

Autorul articolului

Articole asemănătoare

Fără comentarii

Comments are closed.